„Matematicianul este un dispozitiv de transformat cafeaua în teoreme”, spunea Alfréd Rényi, cercetător maghiar în domeniu.

Imaginea tipică este a profesorului sau a conferențiarului cu creta în mînă, în fața unei table pline de formule, definiții, teoreme și, ocazional, desene geometrice sau diagrame sofisticate. În celălalt habitat natural, matematicianul apare în birou înconjurat de hîrtii, în diverse stadii de acoperire tot cu formule, teoreme și diagrame, șterse și rescrise în creion sau mîzgălite cu primul pix care îi iese în cale. De cîteva decenii, imaginea este completată de computere, dar nu cred că au înlocuit nicăieri uneltele analogice.

Majoritatea cercetătorilor îți vor spune că matematica ia forma concretă pe hîrtie, cu pixul sau creionul care urmărește fidel șirul gîndirii și răzgîndirii. Scrisul de mînă, în general, are acest merit al încetinirii intenționate, care îmbunătățește atenția și sporește înțelegerea și memorarea.

Ca în orice alt domeniu, nu unealta produce rezultatul, ci utilizatorul ei. Totuși, dacă ai unul sau mai mulți scriitori preferați, probabil știi ce obiceiuri de scris au, ce pixuri, stilouri, mașină de scris sau software folosesc. La fel e cazul pictorilor și reziști cu greu tentației de a cumpăra exact modelul de hîrtie folosit de Dalí sau acuarelele care poartă numele lui Dürer.

Dar matematicienii dezvoltă mai rar pasiuni pentru anume caiete, pixuri, creioane sau cerneală — sau cel puțin își exprimă astfel de preferințe mai discret decît scriitorii sau artiștii. Există și exemple de adevărate obsesii pentru un model de cretă, dar cred că sînt mai curînd excepția decît regula. Matematicianul lucrează cu ce are la îndemînă și poți să pariezi că găsești o cană cu creioane și pixuri Bic Cristal în majoritatea birourilor.

Creion, stilou, pix: Scurtă istorie

Creionul a fost primul instrument de scris modern, inventat în 1795, de francezul Nicholas-Jean Conte. Principala problemă tehnică a fost prinderea minei de grafit într-un suport de lemn, căci altfel, combinația de pudră de grafit, combinată cu agenți de întărire, fusese folosită încă din anii 1600.

Multă vreme, creionul a fost folosit în primul rînd pentru artă sau meșteșuguri tîmplăria. Însăși etimologia cuvîntului englezesc, pencil, vine de la latinescul penicillus, care înseamnă „coadă mică”, și se înrudește cu pensula. Cuvîntul românesc, creion, se leagă de franțuzescul craie, care, mai departe, ajunge la clay (argilă), cu referire la originea aproape comună a cretei și creioanelor.

Pana, bambusul sau tocul și cerneala erau principalele instrumente de scris, pînă la invenția stiloului, din 1827, de Petrache Poenaru. După cîteva decenii, noul dispozitiv s-a răspîndit mai ales în Europa, prin companii ca Pelikan (înființată în 1838), Waterman (1884), Parker (1888), Kaweco (1889), Conway Stewart (1905) sau Montblanc (1906). Design-ul a evoluat și scurgerile de cerneală erau tot mai rare, odată cu îmbunătățirea rezervorului și a fluxului spre peniță. O istorie pe scurt a producătorilor de stilouri, precum și a particularităților diverselor modele a scris Peter Twydle, într-o carte pe care o recomand pasionaților.

Patentul pentru pixul cu pastă a fost acordat în 1888 americanului John J. Loud, dar succesul comercial a venit mult mai tîrziu. Jurnalistul maghiar László Biró a fost deranjat de timpul necesar pentru încărcarea stiloului și de uscarea lentă a cernelii, așa că a lucrat cu fratele său, care avea cunoștințe de chimie, la dezvoltarea unei cerneli mai vîscoase. Obiectivele erau clare: să păteze mai puțin, să se usuce mai repede și să necesite mult mai puține încărcări. Invenția celor doi frați a fost prezentată în 1931 la Budapesta și a devenit rapid un succes comercial la nivel global, încît în unele țări, pixul cu mină se numește simplu „biro”.

Scrisul rămîne. Dar stiloul?

Provocarea istorică de asociere a cercetătorilor cu instrumentele de scris este neașteptat de dificilă. Cu excepția cazurilor foarte rare cînd au fost fotografiați cu un stilou în mînă sau pe birou sau cu excepțiile și mai rare cînd s-au găsit notițe în jurnal ori în scrisori despre asemenea preferințe, legăturile s-au făcut mai degrabă prin deducții ale arhiviștilor.

Înainte să devină bunuri de larg consum și exportate, stilourile erau vîndute pe piețele locale. Multe școli le cereau, obicei păstrat și la noi pînă de curînd, cu convingerea că încurajează scrierea caligrafică și o priză corectă. Au apărut, de-a lungul timpului, mai multe modele de stilouri care pun accentul pe ergonomie și restricționează poziția degetelor. Unul dintre cele mai cunoscute și copiate design-uri este al germanilor de la Lamy, în special de la modelul ABC, care are porțiunea de prindere triunghiulară, element preluat și de alte modele din portofoliul lor.

Poate astăzi nu mai este valabil, dar în urmă cu cîteva decenii, poți fi sigur că toți absolvenții de școală primară erau obișnuiți cu stiloul. În ciuda avantajelor prezentate de pixul cu pastă, inerția unui secol care trecuse de la patentul lui Poenaru și pînă la succesul lui Biró a făcut ca stiloul să nu fie înlocuit în școli.

Fiindcă mulți matematicieni au rămas în mediul academic, universitar sau școlar, au avut mai mereu un stilou pe birou, iar prioritate au avut mărcile locale. Dar nu putem fi siguri decît de foarte puține cazuri de preferințe exprimate clar sau obiceiuri.

În afară de asocierea cu mărcile locale de prestigiu, grafologii, arhiviștii și istoricii au mai făcut legături pornind de la compoziția cernelii și urma peniței pe hîrtie. Cu cît ne îndepărtăm în trecut, ne aflăm într-o perioadă în care producătorii erau puțini, iar rețetele secrete. Coloranții și alte componente folosite în cerneală, precum pulberea de sulfat feros (care încă se mai găsește în cernelurile autorizate pentru arhivare) nu erau la îndemîna oricui. La fel și prelucrarea metalului pentru penițe și construcția rezervorului și a sistemului de umplere, așa că un ochi de expert, ajutat și de o analiză chimică, poate deduce cu probabilitate destul de mare ce stilou și cerneală s-au folosit într-un anume document. Inventarul obiectelor de patrimoniu ale unor matematicieni a fost și el de ajutor, pentru că poți fi aproape sigur că, dacă un stilou a fost găsit pe biroul lui, a fost și pus la lucru.

Puține informații sigure

Cu astfel de precauții, unul dintre cele mai bine documentate exemple este al matematicianului Nick Higham. Într-o postare pe blogul personal, Higham își afirmă preferințele pentru cerneală, dar nu menționează un model anume de stilou. Anterior, Higham scrisese că folosește creioane, dar apoi, preferințele l-au îndemnat mai mult spre stilouri.

Cernelurile sale sînt produse de americanii de la Noolders, modele cunoscute pentru pigmentul foarte puternic și timpul de uscare rapid. Mai mult, Higham folosește cerneală de diverse culori și cu diverse proprietăți, în funcție de context. Corectează lucrările studenților cu cerneală roșie sau portocalie produsă de Waterman, adnotează lucrări de cercetare cu Pilot Iroshizuku și se bazează mereu pe cerneala de la Diamine pentru uz general (Asa Blue, Oxford Blue, Red Dragon).

Cantitatea de informații verificabile mă obligă să trișez și să continui cu exemple bine documentate, dar nu din domeniul strict al matematicii.

Stilourile lui Albert Einstein au fost produse de Waterman, Pelikan (modelul 100) și Montblanc. Comunitatea de pe forumul Fountain Pen Network discută în detaliu aceste lucruri. Unul dintre stilouri este Waterman Ideal 22, pe care îl găsești și expus în Muzeul Boerhaave din Leiden. Einstein a primit stiloul în 1921, de la fizicianul Paul Ehrenfest, și există dovezi că a fost folosit în alcătuirea teoriei generale a relativității.

Tot din fizică, dar din zilele noastre, este Neil deGrasse Tyson. Într-un interviu din 2017, Tyson își arată colecția, majoritatea produse de Montblanc, pentru că fizicianul preferă stilourile mari, ca modelul 149 de la Montblanc.

Stilourile Montblanc au fost preferate și de informaticianul Edsger W. Dijkstra. Cunoscut pentru caligrafia sa impecabilă, dar și pentru că aproape niciodată nu cita bibliografie în articolele sale, Dijkstra a folosit mai multe stilouri, despre care discută, de exemplu, în acest interviu. Mai degrabă teoretician decît inginer, Dijkstra nu a scris niciodată pe computer, iar în necrologul pe care i l-a făcut Krzysztof R. Apt în 2002, apare preferința sa pentru mașini de scris și stilouri Montblanc.

Speculații și posibilități

 Restul exemplelor pe care le-am găsit se bazează mai mult pe asocieri și speculații. De exemplu, matematicianul și filosoful britanic Bertrand Russell (1872-1970) ar fi putut folosi stilouri de la Conway Stewart sau Onoto, ambele înființate în 1905. Printre clienții cerți ai acestor companii se găsește Winston Churchill, așa că și aristocratul Russell ar fi putut avea asemenea stilouri pe birou.

Tot în catalogul de clienți Conway Stewart este posibil să-l găsim și pe Alan Turing. O cercetare din 2012 arată că Turing avusese un stilou numit „Research”, primit în dar în 1932, de la mama colegului iubit, Chris Morcom. Dar Turing l-ar fi pierdut.

Despre stiloul denumit generic Research, specialistul Richard Binder scrie că este un model patentat de britanicul Alexander Munro, în 1916, model pe care l-ar fi putut avea și Turing, deși nu știm decît că matematicianul îl numește „Research”.

Turing fusese pasionat de stilouri și inventică din copilărie, iar cînd avea 10-14 ani, și-a închipuit propriul model de stilou, pentru care desenase și o diagramă de design. Modelul avea un săculeț cauciucat în capăt, prin care trăgea cerneala asemenea unei pipete, iar sigiliul era asigurat de o bucată de plută, la rădăcina peniței.

Recent, Conway Stewart i-a dedicat două modele de stilouri lui Alan Turing, care se pot cumpăra inclusiv din Muzeul Național al Calculului din Bletchley Park — fostul sediu al cercetărilor criptografice din perioada celui de-al doilea Război Mondial. O ediție limitată, de 251 de bucăți, și încă una, care îl sărbătorește alături de colaboratorul Gordon Welchman. Ambele stilouri conțin detalii minuțioase legate de munca lui Turing și a colaboratorilor săi la mașina Enigma.

Un alt exemplu direct, dar imprecis, găsim în scrisorile către mamă și restul familiei ale austriacului Kurt Gödel. De exemplu, într-o notă din 1949:

P.S. Scrisul meu urît se explică prin pierderea stiloului vechi, iar cel nou nu e bun de nimic, fiindcă am vrut să fac economie și mi-am cumpărat unul pentru $1.50. Îmi tot pierd stilourile și apoi m-aș enerva dacă ar fi scumpe.

Nu știm ce model a folosit austriacul, dar corelația cu piața germană a vremii ar sugera fie modelul Pelikan 100, disponibil între 1929 și 1944 sau modelul nou (100N), disponibil între 1937 și 1954.

În alte scrisori, Gödel își arată mulțumirea pentru cărțile, accesoriile și stilourile pe care le primește de acasă, dar se plînge că, fiind anii 1940, coletele erau atent verificate și nu toate ajungeau la destinatar.

Apoi, în 1954, logicianul îi scrie mamei, din America, bucuros că i-a putut el trimite un stilou: „Este un model nou, care trage cerneala prin vîrf”. Coroborarea istorică sugerează că ar fi putut fi modelul Sheaffer Snorkel, produs de americani între 1952 și 1959, căruia i se coboară o tijă prin ansamblul peniței, cu care trage cerneala în rezervor.

Astfel de detalii, precum noutatea unui sistem de umplere sau șlefuirea unei penițe, ne entuziasmează pe noi, pasionații stilourilor. Apreciem varietatea disponibilă astăzi în ce privește penițele, sistemele de umplere, culorile cernelii și proprietățile hîrtiei.

Dar dincolo de aceste detalii materiale, ne bucură experiența scrisului cu stiloul. Lentoarea pe care o impune, senzația tactilă a frecării dintre peniță și foaie, urma de cerneală care se usucă sub ochii noștri, linia neuniformă și nu în ultimul rînd, experiența de golire și reumplere a rezervorului.

Mai mult decît un instrument de scris, stiloul este unul dintre obiectele personale cele mai apropiate. Scrisul de mînă nu este pe cale de dispariție cît timp încă mai există oameni care să-și pună mintea și sufletul în cerneală, cu o legătură directă intelectual și psihologic.

Nu știu cîți dintre cercetătorii pe care i-am menționat în articol au împărtășit această pasiune, cîți au folosit stilouri din lipsă de alternative sau le-au tratat ca pe simple unelte. Fără îndoială, teoremele lor ar fi ieșit la lumină la fel de clare și zgîriate cu unghia pe pereți, scrise cu creionul sau dictate. Dar îmi place să cred că, de aproape 200 ani, stiloul leagă minți și suflete pasionate de o lentoare intenționată, care savurează momentul creației de orice fel și acordă atenție urmelor pe care le lasă.

Mulțumesc pentru lectură! Postările de pe Gradient vor fi mereu disponibile gratuit. Dacă ai aflat ceva util sau ți-a plăcut ce ai citit, poți susține publicația printr-o distribuire, un abonament sau o contribuție singulară.