Experiența unui dialog

„Cum scapi de sindromul impostorului? Cum știi că știi destul ca să ai voie să scrii despre un subiect fără a fi superficial?” Întrebarea m-a făcut să tresar. Mi-a fost adresată de un elev de clasa a douăsprezecea (căci săptămîna trecută am vorbit la mai multe clase din liceul pe care l-am absolvit). Am tresărit pentru că m-am regăsit în întrebarea lui, cînd eram doar un pic mai mare. Studiam fizică, apoi matematică și mă simțeam în contact cu informații și cercetători de prim rang, dar în același timp, nu știam dacă și cît ajunge și la mine. Notele din examene erau una, dar cu ce rămîneam din ce studiam? Cînd am dreptul să mă numesc matematician? În ultimul an de masterat la Facultatea de Matematică, îi spuneam unei colege bucuros că „specializarea mea este algebra”, la care ea mi-a răspuns că „specializare e un cuvînt cam puternic, Adrian”.

Așa că sindromul impostorului m-a transpus cu cîțiva ani în urmă, dar în același timp, a rezonat și cu ceea ce simt acum. „Nu cred că scapi vreodată”, e răspunsul pe care i l-am dat, „dar ține de un fel de sinceritate intelectuală și deschidere, la minte și la dialog”. Asumă-ți că pornești informat insuficient, de cele mai multe ori, și încearcă să recuperezi, atît cît poți. Apoi, cînd crezi că ai un cuvînt de spus, pe care îl poți susține, fă-o, dar rămîi deschis. Totdeauna vor exista persoane care vor ști mai multe decît tine și, dacă sînt bine intenționate, ți-o vor spune și veți porni un dialog. Am mai spus-o și repet: eu scriu și conferențiez ca să pornesc dialoguri. Nimic nu mă încîntă mai mult, la finalul unui text publicat sau al unei prezentări, decît comentariile, întrebările sau opiniile, mai ales cele în contra propriilor convingeri.

Am vorbit cu șaptesprezece clase în trei zile, de la toate profilurile și anii de studiu. Nu știu dacă asta-mi dă o imagine de ansamblu, dar am remarcat că toți elevii sînt curioși, au pasiuni și vor să comunice. Totodată, mulți dintre ei funcționează și cu egoismul intelectual sau spiritual pe care îl am și eu uneori: dacă tema pe care mi-o propune altcineva nu-mi oferă măcar puțin dintr-un subiect care deja mă interesează, atunci nu am atîta pornire cît să mă captiveze. Dar am putut dialoga, iar asta este cel mai important. Mă pregătisem cu subiecte diverse și puține au fost cazurile cînd nu am reușit să „agăț” măcar cîteva priviri și să stîrnesc întrebări sau comentarii.

Muzica, natura, călătoriile, tehnologia și sportul au fost temele principale care îi interesează pe elevii de liceu, dar am întîlnit și excepții pe care vreau să le detaliez.

O elevă de clasa a noua mi-a spus, aproape rușinată de presupusa superficialitate, că citește revista Vogue. Însă rușinea i-a dispărut rapid cînd i-am spus că sînt curios de această publicație, pe care vreau să o citesc de mai mult timp, însă n-am apucat încă. Așa că am rugat-o să mi-o prezinte, să mă convingă să fac pasul pe care îl tot amîn. Răspunsul ei a fost fascinant: mulți credem că Vogue este doar o revistă de modă, însă ea este încîntată să fie la curent cu această lume a esteticii în paralel cu actualitățile socio-politice și întîmplările istorice. Se documentează și citește din arhiva revistei, despre trenduri și identitate vizuală în perioade marcate de evenimente istorice globale.

Un alt elev, de clasa a zecea, mi-a spus că citește foarte multă istorie și este pasionat de istoria comunismului, în particular. El a participat și la workshop, pregătit exemplar: avea titlul și tema stabilite pentru un debut publicistic, pe care îl intenționează în Scena 9. Ba chiar avea și nom de plume, cu care și-a completat numele real.

Apropo de workshop, căci cele șaptesprezece prezentări din timpul săptămînii au culminat cu o întîlnire în weekend, cînd am vrut să intrăm în detalii și să începem să lucrăm la cîte un articol, sau măcar titlul și primul paragraf. Participanții au fost foarte diverși, lucru care m-a bucurat. La fel de bucuros am fost și cînd am constatat că majoritatea veniseră cu teme gîndite de acasă, chiar dacă le făcusem și eu sugestii.

Mai mult decît temele propriu-zise, ei veniseră cu obiective clare. O elevă care publicase povestiri și poezii voia să învețe să scrie mai simplu și mai ancorat în realitate. O altă elevă a fost surprinsă și motivată de prezentarea mea, fiindcă avea impresia că ea și alții de vîrsta și pregătirea ei „nu au voie” să scrie la revistă. Un elev, pasionat de muzică și de comunicare, urmărise multe clipuri, postări și reel-uri despre metode prin care să atragi atenția, să captivezi publicul, căci este un obiectiv comun al muzicii și al comunicării. Dar, deși făcuse puțină muzică, nu simțea că exersase suficient comunicarea verbală. Așa că a venit și, în mai bine de o oră, a scris, rescris și tăiat vreo două pagini pline cu încercări. La final, a plecat fără măcar un paragraf care să-l mulțumească, dar încîntat de lecția primită: e mult mai greu să scrii simplu și, totodată, e foarte greu să pui în cuvinte ceea ce ți se pare evident. Cînd încerci să explici (nu mai vorbesc să atragi sau să convingi), cuvintele se manevrează cu multă muncă.

O întrebare pe care am primit-o la mai multe clase a fost „Cum faci să ajungi la cît mai multă lume?” Mai ales cînd am vorbit la științe ale naturii și am insistat că medicina și farmacia sînt domenii la care ne pricepem cu toții, ca la fotbal și politică. Cu atît mai importantă este informarea corectă, din partea unor (viitori) specialiști, căci legătura dintre experți și public este fracturată periculos, cu consecințe pe măsură. În domeniul sănătății, cel puțin, cred că e important ca expunerea să fie cît mai mare, dar, în general, promovarea și publicarea sînt două domenii diferite. Chiar și așa și chiar dacă nu e ușor, cred că o comunicare bună, într-un domeniu care ne interesează pe cît mai mulți, se promovează și recomandă singură, măcar pînă la un punct cînd ajunge în contact cu cineva care-i poate duce vorbele și articolele mai departe.

În plus, nu e mereu numai despre numere (elevii au fost surprinși să afle că publiciștilor nu li se comunică numărul de accesări al articolului lor). Cum răbdarea nu este punctul forte al multora din generația lor, goana după mii de urmăritori și cititori te descurajează complet cînd vezi cît de greu se obțin. Adaugă și sindromul impostorului și ai elevi reticenți care, de altfel, ar putea să împărtășească multe lucruri pe care noi, adulții, doar credem că le știm despre ei.

Într-un fel, acesta a fost mesajul meu principal și îmi place să cred că a și ajuns la majoritatea. E drept că potopul informațional, feed-ul supraîncărcat și canalele de comunicare pe care numai dacă nu vrei nu apari sînt intimidante. La fel de adevărat este și că avem cu toții preferințe și, cel puțin în privat, facem judecăți de valoare. În aglomerația zgomotoasă care se luptă pentru atenția noastră tot mai scăzută și care ne amenință cu doomscrolling, brain rot sau alte pericole specifice perioadei, mi se pare că se impune un prim pas de sănătate intelectuală și spirituală.

Gluma „Am văzut pe Internet, deci trebuie să fie adevărat” riscă să ajungă un crez și tot mai puțini înțelegem meritele conținutului verificat și publicat de persoane, instituții și organizații cu respect pentru adevăr. Dar mai mult, nu trebuie să fie totul despre știri, comentarii politice sau socio-culturale. Există spațiu de ecran și pentru pasiuni, curiozități și preferințe articulate cu entuziasm și convingere în locul tiktok-urilor cu „provocări”.

Elanul tinerilor și al elevilor există. E natural, ghidat de curiozitate, dorință de socializare, de afirmare, de a fi văzuți și auziți. Pînă la inițiative jurnalistice, există lecțiile de dirigenție și diverse cluburi extrașcolare. Nu de puține ori, acestea își fac loc cu greu în programul supraîncărcat de ore, meditații și teme. Totuși, cred că discuțiile libere, în care elevii să fie ascultați și încurajați să comunice, cînd informația și inițiativa să circule cu prioritate din bancă spre catedră sînt puncte de pornire către un dialog deschis și încredere reciprocă mai mare.

Nu știu dacă acestea sînt soluții pentru problema analfabetismului (funcțional sau general) sau a lipsei de interes pentru lectură și nici nu mi-am propus asta. Nu-mi stă în fire să gîndesc la o scară foarte mare și pun preț mai ales pe interacțiunile individuale. De aceea, urmăresc încurajarea vocilor la persoana întîi, la figurat sau la propriu, care cred că ar trebui să ne împuțineze nouă, adulților, surprizele din sondaje și statistici, iar lor, să le dea curaj și încredere că sînt ascultați. Închei printr-un clișeu, dar chiar sînt convins că lipsește dureros comunicarea de calitate, în care ascultarea să fie atentă și răbdătoare, exprimarea să fie sinceră și deschisă, iar dialogul să devină, astfel, autentic. După ce restabilim asta, impactul se va simți în multe alte direcții problematice.

Acesta a fost ultimul text Gradient pe anul 2025. Mulțumesc pentru lectură! Dacă ai aflat ceva util sau ți-a plăcut ce ai citit, poți susține publicația printr-o distribuire, un abonament sau o contribuție singulară.