Mulți dintre scriitorii pe care îi apreciez au contribuit regulat la ziare și reviste. Dinamismul evenimentelor este o provocare diferită de liniștea propriei minți în procesul creației și, în plus, te ajută să păstrezi contactul cu lumea contemporană. Astăzi, ar mai fi de adăugat că deficitul de atenție și abundența copleșitoare de informație fac mai ușor de citit un articol de presă decît un roman sau o nuvelă.

Scriu asta pe încă o pagină care se luptă pentru atenția cititorilor. Dar curiozitatea și entuziasmul de a porni discuții mă definesc, așa că din revistele pe care le frecventez îți recomand trei articole. E tot mai ușor să publici online și e bine că există atîtea voci și canale de exprimare, însă acum am ales articole din reviste populare, cu tradiție și profesionalism respectate.

Nu o să dau rezumate, ci mai mult comentarii și idei conexe, așa că merită să citești și articolele originale. Ca și cele cinci cărți pe care le-am prezentat recent, și această rubrică va reveni periodic și se îmbunătățește prin comentariile voastre.

Ține-ți amintirile în cutiuțe și sertare mintale

Cînd încerci să-ți întipărești ceva în memorie, fă-ți o notiță mintală cu detalii de context. Ele îți readuc scena la viață. Dar nu te pierde în amănunte, bazează-te pe asocieri.

E mult mai probabil să-ți amintești ce ai mîncat la terasă marțea trecută dacă la masa de lîngă tine s-a așezat scriitorul preferat, iar chelnerul ți-a spus că ați fost colegi în școala generală. Sigur ții minte că ai încuiat ușa la plecare dacă atunci cînd învîrți cheia în yală fredonezi un refren din copilărie.

Asocierile sînt o metodă excelentă pentru a-ți fixa lucruri în memorie, chiar și cînd logica după care legi un refren de o ușă încuiată îți este specifică.

Există, însă, și o metodă generală prin care îți îmbunătățești memoria, cunoscută din antichitate și popularizată de filosofi și retori precum Cicero și Quintilian: metoda locurilor, mai cunoscută ca palatul memoriei.

Gîndește-te la o clădire sau măcar la o cameră, reală sau imaginară, al cărui plan îl știi detaliat. Vezi ușa de la intrare, holul pe toată lungimea lui, unde stă întinsă mocheta pufoasă albastră și unde lucește gresia gri antracit, ușile prin care intri în celelalte camere, ferestrele și tablourile de pe pereți, unde filează un bec și unde atîrnă din tavan o lustră cu șase brațe. Fă-te confortabil în clădirea sau camera respectivă, cunoaște-i toate ungherele. Acum știi automat cum ajungi de la geamul întredeschis din colțul bucătăriei la al treilea raft din dulapul maro-nuc al dormitorului copiilor.

Așază acum amintirile cu precizie în camera sau clădirea memoriei tale. Urmărește-te în imaginație cum intri pe ușă, parcurgi holul, intri în cameră și o plasezi, ca pe o carte, exact în raftul sau sertarul dorit. Regăsirea informației, reactualizarea înseamnă să refaci drumul atît de cunoscut și să iei amintirea din locul unde ai lăsat-o.

O astfel de vizualizare detaliată pare o tehnică de hipnoză, dar mulți campioni ai memoriei o folosesc. Sute, mii, chiar zeci de mii de puncte importante din palatul memoriei au fost decorate de ei cu zecimalele lui π sau cu numere aleatorii în competiții de memorare.

Mai multe studii au arătat că metoda îi ajută și pe poligloți în (re)construcția vocabularului. În plus, este și o metodă pentru îmbunătățirea stării psihice a persoanelor cu depresie, prin reactualizarea amintirilor pozitive.

Madeleine Aggeler, jurnalistă care scrie despre sănătate și stil de viață, a publicat în The Guardian propriile încercări de populare a palatului memoriei cu zecimalele lui π sau cuvinte generate aleatoriu. Ea a discutat cu experți din psihologie și neuroștiințe, dar mecanismele de funcționare a mnemotehnicilor ca aceasta nu sînt cunoscute, deși rezultatele sînt remarcabile și răspîndite.

Uită-te în istorie fără să amesteci prezentul

Amintirile ne alcătuiesc istoria personală, sîntem fiecare unul dintre cronicarii propriei vieți, cu precizia și vagul din mințile noastre. Am depășit obstacole, am trăit momente de cumpănă, dar și întîmplări banale.

Zicala „După război, mulți viteji se-arată” sigur se potrivește multor evenimente din trecutul fiecăruia și este valabilă inclusiv pentru provocări intelectuale. Retrospectiv, soluția unei probleme ne face să ni se pară că dificultatea în care ne blocaserăm era un fleac. În realitate, este vorba în primul rînd de rolul istoriei ca profesor excelent: faptul că vedem cît de simplă era calea de la problemă la soluție înseamnă că rezolvare găsită e numai bună și se potrivește natural.

Totuși, o astfel de gîndire nu reflectă evoluția multor idei. Cel mult, face o inginerie inversă a stării actuale, dar dintr-un unghi greșit. Cînd știi soluția, problema deja nu mai există. La fel se întîmplă și după ce vezi implicațiile unei decizii și crezi că ea a fost luată intenționat pentru asemenea consecințe.

Gîndirea istorică, în contextul corect al evenimentelor, înseamnă în primul rînd respect pentru adevăr, prin deosebirea lui de speculație. Este înțelegerea că trăim cu privirea către un drum acoperit în mare parte de ceață, aflați într-un prezent oarecum clar și un viitor practic invizibil. Oglinda retrovizoare ne informează, dar nu despre direcția în care mergem.

Inginerii și fizicienii Proiectului Manhattan au contribuit informați de consecințele imediate ale muncii lor. Dar faptul că egiptenii și babilonienii puteau lucra cu operații complicate ca radicalii și logaritmii nu înseamnă că le înțelegeau ca funcții matematice. Problema cursei dintre Ahile și broasca țestoasă îl face pe Zenon din Elea o voce în dezbaterea dintre atomiști ca Democrit și susținătorii diviziunilor infinite, ca Aristotel. Dar nu sugerează că vreunul dintre ei s-ar fi gîndit la concepte de fizică atomică ori analiză matematică.

Unele greșeli de interpretare a istoriei se bazează pe mecanisme profunde ale minților noastre: teama de necunoscut și inexplicabil. Nici nu trebuie să mergem la exemple din antichitate ca să o vedem la lucru.

Gîndește-te la cea mai recentă întîlnire cu cîțiva cunoscuți. Dacă ceri fiecăruia să-și amintească detaliat ce s-a întîmplat cît ați fost împreună și compari cu propriile amintiri, sigur vei găsi multe diferențe. Iar dacă mai întrebi și „de ce ai făcut/ai spus asta?”, vei vedea la lucru impulsul pe care ți-l dă creierul să creezi justificare, chiar cînd aceasta nu există sau nu o mai găsești în memorie.

Și mai multe exemple găsești în evenimentele tragice pe care le-ai trăit sau la care ai fost martor. Realitatea este că puține astfel de întîmplări au o justificare cauzală sau, cînd o au, rareori ține de logică ori de știință și mai frecvent de aleatoriu.

„Rîvnim la certitudini, mai ales în fața tragediilor, și ne grăbim să țesem fapte disparate într-o poveste coerentă și adesea sinistră”.

Asta scrie istoricul Francis Gavin, într-un eseu din Noēma, despre „arta pierdută a gîndirii istorice”.

Observă, dar înțelege-ți experiența ca fenomen

Și în istoria lumii, și în cea personală, ești în primul rînd un observator. Nu poți vorbi despre ceea ce se întîmplă decît din perspectivă proprie: filtrat de propria conștiință și simțuri. Una dintre consecințe este deosebirea care apare între știință și istoria ei.

Postulatul măsurătorii este unul dintre cele mai discutate subiecte legate de teoria cuantică de la începutul secolului trecut. Pentru prima dată, formalismul matematic al fizicii explica faptul că observatorul nu mai poate fi complet obiectiv, extern fenomenului, ci îi influențează evoluția.

Cînd un observator care face o măsurătoare sau vrea să vadă cum funcționează un experiment, trimite lumină (fotoni) către lumea cuantică din fața lui. La nivel subatomic, experimentul este influențat, deci rezultatul este subiectiv. Așadar, în ciuda universalității pe care o pretinde matematica și a uniformității legilor fizice, postulatul măsurătorii lasă loc de interpretare, de experiență, ca strat final peste teorie.

Și nu e singurul astfel de rezultat, însuși subiectul „interpretări ale mecanicii cuantice” deschide o multitudine de posibilități, formulate de cercetători ca Niels Bohr sau Hugh Everett.

Vocile contrare resping orice implicare a subiectivității în știință, cu atît mai mult privitor la teorii fundamentale precum cele subatomice. Dar o ramură a filosofiei încearcă să găsească echilibrul.

Fenomenologia se ocupă cu fundamentele experienței. Acceptă că nu ne putem raporta la lume decît mediat, așa că singura modalitate riguroasă este să înțelegem bazele acestei medieri. Poate că observatorul nu este obiectiv, dar, dacă înțelege cum funcționează propria subiectivitate, atunci știe să o abstractizeze și să o estompeze, ca și cum ar fi o nuanță generală dată de un filtru fotografic.

Austro-germanul Edmund Husserl (1859-1938) a fost unul dintre inițiatorii fenomenologiei, cu scrieri importante de logică și matematică (Filosofia aritmeticii și Cercetări logice — două dintre cărțile sale remarcabile). Franz Brentano, profesor al lui Husserl, a încercat o combinare a fenomenologiei cu psihologia, însă ramura fenomenologică se referă la condițiile riguroase ale experienței, nu la trăiri și emoții specifice psihologiei.

Dar fenomenologia nu vrea să elimine observatorul, dimpotrivă. Postulatul măsurătorii este reprezentativ pentru abordarea fenomenologică asupra lumii, nu doar a științei. Cum singurul mod în care ne raportăm la realitate este prin experiență, tocmai aceasta trebuie înțeleasă riguros, științific.

Metaforic, fenomenologia propune un sistem de coordonate pentru experiență. Nu o ignoră, ci o contextualizează, dar într-un cadru care să permită analiza ei riguroasă, aproape formală.

Despre această abordare diferită a fizicii, care acceptă și integrează rolul observatorului, în loc să-l elimine sau să-l privească drept un neajuns al teoriei este articolul filosofului Steven French din Aeon. French este și autorul unei cărți pe această temă, iar articolul recomandat conține multe alte referințe de filosofie și fizică.

Închei aici mica mea selecție și sînt curios ce articole ți-au atras ție atenția recent. Scrie și tu trei recomandări în comentarii!

Mulțumesc pentru lectură! Postările de pe Gradient vor fi mereu disponibile gratuit. Dacă ai aflat ceva util sau ți-a plăcut ce ai citit, poți susține publicația printr-o distribuire, un abonament sau o contribuție singulară.