Povestea ta în lume

Mă pregătesc pentru cîteva zile în care voi vorbi unor elevi despre ceea ce fac, despre citit, scris și împărtășit din lucrurile care mă entuziasmează.

Găsesc incredibilă postura. Sînt profesor, îmi place să vorbesc celor interesați, dar nu sînt scriitor și nici măcar cititor profesionist nu mă simt. Fără să știu, am luat în serios sfatul lui Umberto Eco, despre „biblioteca negativă”, cum cărțile pe care le aduni fără să le citești sînt mai numeroase și spun mai multe despre tine decît cele pe care le-ai citit deja. Ba chiar, cu ritmul pe care îl am (și chiar dacă aș accelera), îmi dau seama că probabil deja am mai multe cărți decît aș putea să citesc în ce mi-a mai rămas din viață, cu toată speranța de longevitate și optimismul de care sînt în stare.

M-am tot gîndit cum să încep, ce urmează să le spun. Mi-am pregătit mai multe prezentări, căci voi vorbi separat la clase din toți cei patru ani de liceu și cele patru specializări. Eu citesc, scriu și vorbesc despre ce îmi place, îmi aduce bucurie și ceva satisfacție financiară — deci faceți și voi ca mine, că o să meargă bine. Sigur că nu acesta e mesajul. „De ce?”-ul contează mult mai mult, în special cînd știi că începi în dezavantaj, cum o arată statistici peste statistici, privitoare la banii cheltuiți pe cărți, timpul de lectură, feedback-ul direct al profesorilor de română și chiar al elevilor înșiși. De ce m-ar asculta pe mine? Nu sînt Cărtărescu, n-am cum să-i învăț să scrie bestsellere, nu le pot garanta nici măcar zece cititori consecvenți, cum nu știu nici eu dacă am. Și totuși, insist. Tocmai pentru că nu sînt scriitor cred că am ceva de spus, mă simt mai aproape de ei decît cu un raft de bibliotecă ce-mi poartă numele în spate.

Pentru mine, scrisul, cititul și vorbitul —încerc de fiecare dată să discut cu elevii și studenții din fața mea, nu să le predau sau predic de la înălțime — se hrănesc reciproc.

Dacă nu ați găsit cartea potrivită cu care să începeți nu ați căutat suficient. Doomscrolling-ul pe care îl faceți pe rețelele de socializare poate fi înlocuit cu răsfoirea cîtorva pagini dintr-o bibliotecă sau librărie ori măcar a cîtorva cronici de pe Goodreads, ca să rămîn tot în sfera digitală. Tot frînturi de informații și povești veți afla. Nici măcar nu trebuie să fie o carte. În ultimii ani, sînt tot mai convins că presa, revistele și ziarele au un rol esențial în cultura, educația și formarea societății. Ele completează literatura cu realismul și prospețimea pe care romanele sau povestirile nu ți le pot aduce, cu riscul de a fi trecătoare — cine ar mai citi ziarul de săptămîna trecută, dar cît de important a fost el atunci?

Știu că niște fraze pe hîrtie nu-ți oferă aceeași satisfacție imediată ca imaginile de pe un ecran. Și uneori poate că fix de asta ai nevoie: de lucruri gata făcute, chiar dacă asta înseamnă gata procesate, gata înțelese, pe care ți le prezintă cineva ca atare, pentru ca tu doar să le înghiți nemestecate sau pur și simplu să treacă pe lîngă tine. Dar cît de departe te pot duce lucrurile de-a gata? Cum îți formezi o opinie, propria înțelegere asupra lumii sau măcar asupra unui film, joc, melodie sau știre dacă toate informațiile le iei gata procesate? Ce fel de discuții poți avea cu prietenii, în afară de a cita ce au spus alții și a vă trimite link-uri ca să vadă și ceilalți direct de la sursă, fiindcă nu le poți povesti și, cu atît mai mult, nu poți comenta ce consumi?

Mai cred că scrisul devine aproape o datorie în astfel de situații. Mă întîlneam sau vorbeam la telefon cu un prieten și voiam să-i povestesc. (Orice ați spune, bucuriile neîmpărtășite sînt mai mult de jumătate pierdute; și tristețile la fel.) Intram în vria entuziasmului sau a revoltei și spuneam că „a fost așa frumos la Napoli”, „nu mi-a plăcut deloc ultima carte a lui Liiceanu”, „cred că înțeleg de ce o laudă lumea pe Rosalía” și mă așteptam ca mesajul deja să fie transmis, mai puțin verbal și mai mult nonverbal și paraverbal. Văzîndu-mi ochii mari, zîmbetul larg sau buzele strînse, era clar ce vreau să spun, nu? Mhm. Nu. Poate, din complezență sau dacă știa și el orașul, cartea sau artista despre care vorbeam, prietenul nu mai avea nevoie de detalii. Dar eu eram nemulțumit. Pînă la urmă, ce-mi plăcuse la Napoli mai exact? Și care erau argumentele pentru care ultima carte a lui Liiceanu mă dezamăgise? Ce anume, specific, avea Rosalía aparte?

Nu spun că trebuie să ai o părere la orice, iar despre unele lucruri e mai bine să se tacă decît să se vorbească, dar în interiorul meu, găseam inacceptabil să nu pot explica. Doar îmi stîrniseră sentimente atît de puternice, cum să nu le pot transmite? Ai putea spune că încercam să raționalizez ceea ce era pur emoțional, dar literatura arată că unele cuvinte sînt capabile să trezească orice fel de emoție — atunci de ce nu era posibil și reciproc, să pot exprima orice fel de experiență?

Scrisul nu înseamnă neapărat publicații. Există jurnale și puterea lor terapeutică, știu asta. Dar aici mă refer în primul rînd la scrisul publicat, cu teme educaționale, culturale sau de opinie, pe care vrei să le împărtășești, în timp ce jurnalul, dacă ții unul, e forma cea mai intimă de comunicare cu tine însuți. Poate că asta mă face o specie anume de extrovertit, dar îmi place să cred că public începuturi de dialoguri, pe teme care mă entuziasmează și pe care mi-ar plăcea să le discut și cu alții. Pornesc de la experiențe directe, apoi curiozitatea mă duce spre subiecte despre care aș vrea să aflu și mă documentez, citesc, discut și scriu.

Acum doi ani, am început chiar cu o astfel de situație. Am citit cartea unui prieten și mi-a plăcut mult, dar am găsit că nicio cronică apărută în presă nu o explică potrivit. Erau niște subtilități de matematică și fizică pe care majoritatea cititorilor le văzuseră ca delir al personajului. „De ce nu scrii tu?”, m-a întrebat autorul. Am ezitat, fiindcă îmi plăcuse, dar nu aveam curajul, nu mă vedeam scriind coerent. Însă am luat-o ca pe o provocare: explică de ce ți-a plăcut, fă-mă să înțeleg de ce e deosebită. Așa a apărut primul meu articol jurnalistic.

Și mai e un mecanism care mă ajută: rubber duck debugging. Este o tehnică a programatorilor care, atunci cînd dau de o problemă, în loc să folosească software de analiză specializată a codului (debugging), folosesc o rățușcă de cauciuc (sau orice muțunachi sau obiect neînsuflețit pe care îl au în jur). Îi explică detaliat problema la care lucrează și, tocmai prin această metodă de clarificare, își dau seama singuri de problemă și înțeleg și mai bine la ce lucrau. Dacă articulezi clar ce știi, dar și ce-ți lipsește, situația se limpezește măcar parțial. Practic, gîndești cu voce tare și știi deja că metoda te ajută.

Curiozitatea și cariera de profesor m-au făcut să citesc și să învăț multe lucruri, nu toate legate între ele sau de același subiect (matematica, în speță). Am mai scris și aici că mă simt un fel de sugativă informațională și nu cred că cineva poate pur și simplu să acumuleze informație și atît. Nu cred că există acest concept. Să memorezi lucruri, dar să nu știi la ce și cînd să le folosești e un nonsens.

Așa că scrisul a devenit rățușca mea de cauciuc. Mă străduiesc, în primul rînd, să-mi explic mie ce înțeleg și ce învăț, să mă fac pe mine însumi cît mai curios și entuziasmat că aflu ceva nou. Mi-am propus, deci, să am cît mai puțin input fără output. Pentru fiecare lucru important pe care îl aflu, să-l dau mai departe, dar mai întîi, așternîndu-l atent și clar, încît să stîrnesc chiar și o rățușcă să vrea să afle mai multe.

Sînt, deci, cu bune și cu rele, cu satisfacții și dezamăgiri, cu cîștiguri și cheltuieli, ghidat de a face totul din plăcere. Poți să-i spui egoism sau hedonism, fiindcă dau atenție doar lucrurilor care mă fac curios. Dar îți propun și ție exercițiul ăsta: întreabă-te de ce îți face plăcere ceva, de ce te entuziasmează un lucru sau te bucuri că-l ai sau că l-ai aflat? Fii coerent, răspunde în fraze bine organizate, aranjează-ți un fel de discurs din care să reiasă entuziasmul tău. Sînt convins că, pe de o parte, îți vei înțelege trăirile mai bine, iar pe de alta, dacă îți iei și inima în dinți și publici argumentarea ta, nu vei fi singurul care să aibă de cîștigat.

Deși scrisul și cititul sînt activități solitare, între tine, mintea și degetele tale, cred că ambele înseamnă mai mult decît asta și le înțelegi atunci cînd le împărtășești, cînd le folosești, cînd le publici. Cred că îți poți „publica” și cititul atunci cînd îl faci să muncească pentru tine, cînd cartea, povestirea sau articolul care te-au impresionat te fac să-ți ordonezi ideile ca să scrii despre ele, cînd ideea care te-a stîrnit te face să-ți construiești o contraargumentație solidă, cînd lecția pe care ai învățat-o vrei să o dai mai departe.

Prin bucuria împărtășită, curiozitatea explorată, tristețea dizolvată într-o comuniune și comunitate, învățătura transmisă devenim mai buni. Împrietenește-te cu rățușca de cauciuc și scrie povestea ta în lume.

Nu știu cît din gîndurile acestea voi ajunge să le și spun elevilor, dar a fost forma mea de a-mi pune ordine în ele. Mi-am răspuns la cîteva „de ce?”-uri, chiar și neîntrebat, dar, sper, măcar parțial ordonat. Săptămîna viitoare vă spun ce a ieșit.

Mulțumesc pentru lectură! Postările de pe Gradient vor fi mereu disponibile gratuit. Dacă ai aflat ceva util sau ți-a plăcut ce ai citit, poți susține publicația printr-o distribuire, un abonament sau o contribuție singulară.