Benjamín Labatut: Cînd nu mai înțelegem lumea unui MANIAC

Matematicianul maghiar John von Neumann are o reputație aparte. Rezultatele cercetărilor sale au influențat matematica, fizica și informatica, dar au făcut-o prin construcții și teoreme de asemenea profunzime, încît e posibil să nu le întîlnești de la primele încercări de studiu. Așa se face că numele lui Johnny, cum îi plăcea să fie strigat după mutarea în America, ți se arată numai dacă ai o pregătire care a depășit preliminariile primelor cursuri. Von Neumann apare, deci, nu ca un cercetător popular precum Pitagora sau Einstein, ci ca unul a cărui măreție o înțelegi numai după o introducere serioasă. Matematicienii îl cunosc din algebră, analiză matematică, sau teoria jocurilor. Mai poți adăuga și fundamentele mecanicii cuantice, unde postulatul măsurătorii a fost una dintre preocupările importante ale tratatului publicat de von Neumann în 1932. Dar poate și mai faimoasă este asocierea lui cu MANIAC, acronimul primului computer pe care l-a proiectat și utilizat.

Tocmai de aceea, cartea lui Benjamín Labatut, chiar cu acest titlu, publicată în 2023, pare o poveste de nișă. Ea se dezvoltă în jurul unor concepte avansate de fizică cuantică și interpretarea ei. În primii ani ai acestei noi paradigme a gîndirii în știință, fundamentele matematice, rezultatele experimentale și interpretările naturale, pe cît mai erau posibile, erau cu toate la fel de importante. Așa se face că, în monografia din 1932 (scrisă în germană!), von Neumann încearcă să înțeleagă ce se mai poate spune despre măsurători, în condițiile în care obiectele măsurate sînt, practic, invizibile, ca obiecte subatomice. Care mai este, atunci, diferența între măsurătoare și calcul, din moment ce prima este imposibilă? Dar, dacă ia prioritate calculul, ce se întîmplă cu starea spontană a unui sistem pe care, în mod normal, l-ai fi putut observa?

Astfel de întrebări au stat la baza teoriei numite mai tîrziu interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice, pentru că în grupul celor care au propus-o s-a aflat și danezul Niels Bohr, una dintre figurile cele mai importante din istoria fizicii moderne. În grupul lor (al lui von Neumann și Bohr), direct sau indirect, îi mai găsești, de exemplu, pe Paul Ehrenfest, Eugene Wigner sau Richard Feynman — cu toții, personaje în cartea lui Benjamín Labatut.

Autorul de origine chiliană, dar născut la Rotterdam, menționa într-un interviu că tot ce produce un scriitor este ficțiune. El însuși se documentează cu tratate științifice avansate, dar și-ar dori să fie înțeles de cititori drept un creator de povești și de personaje, chiar dacă majoritatea se suprapun, în proporții diferite, pe realitatea istorică.

Titlul pe care l-a dat romanului cu von Neumann în prim-plan, MANIAC, înseamnă mult mai mult decît prototipul computerului respectiv. Labatut este fascinat de granițele gîndirii, împinsă pînă la limită și dincolo de ea. Poveștile sale au mereu măcar un personaj pe care istoria îl reține ca pe un geniu, dar varianta propusă de autor conține multe detalii psihopatologice. O astfel de abordare nu este lipsită de respect, ci arată, mai degrabă, implicarea totală a cercetătorilor în munca lor, ce ajunge uneori să le acapareze întreaga viață.

De exemplu, în MANIAC, găsești trei povești. Prima începe cu Paul Ehrenfest, puternic tulburat, care hotărăște să-și ucidă fiul (născut cu sindrom Down) și apoi să-și ia viața. Partea a doua arată contribuțiile lui von Neumann la dezvoltarea fizicii cuantice, dar totul se petrece în umbra apăsătoare a Proiectului Manhattan, cunoscut încă de la început ca o amenințare serioasă pentru viitorul omenirii. Partea a treia, complet separată de celelalte, ajunge în prezent și vorbește despre dezvoltarea inteligenței artificiale, inclusiv un lung eseu despre AlphaGo, primul robot care a învins un campion mondial la Go.

O structură similară are și cartea pe care Labatut a publicat-o în 2020, sub titlul original Un verdor terrible (O verdeață teribilă), tradusă în română Cînd nu mai înțelegem lumea. Ea nu mai este centrată într-un anume cercetător, ci conține mai multe episoade, legate doar parțial.

Elemente tulburătoare sînt și aici. Chiar titlul, care se leagă de prima poveste, ce reprezintă creația lui Fritz Haber, pesticidele și îngrășămintele. Istoria, însă, a dat descoperirilor chimistului german utilizări monstruoase, prin derivatul Zyklon B.

Verdeața, ca simbol al vieții, este, însă, coșmarul lui Haber, care își închipuie delirant o lume acoperită pînă la sufocare de plante. În plus, în această primă povestire, Labatut dă multiple sensuri științifice și simbolice culorilor, în special pentru albastru și verde. Ambele nuanțe ar fi trebuit să se lege de vitalitate, dar ajung semne ale morții, prin petele pe care le lasă otrăvurile pe bază de cianuri.

Celelalte povestiri conțin matematicieni (Alexander Grothendieck, Shinichi Mochizuki) și fizicieni (Karl Schwartzschild, Werner Heisenberg, Erwin Schrödinger), scufundați pînă la pierzanie în propriile descoperiri. Motivul verdelui, ca simbol al vieții, dar și al morții, apare și în legătură cu matematicianul Grothendieck. Retras din viața publică și din matematică, el ducea o viață de ascet și se îngrijea de plantele care îl hrăneau și îi împînzeau curtea.

Dacă MANIAC este o carte asumat ficțională, căci imaginea lui von Neumann conține multe elemente supranaturale, despre Un verdor terrible autorul a spus că povestea conține o singură frază complet ficțională, iar toate celelalte sînt bazate pe adevăruri istorice. Declarația pare greu de crezut, dar cred că literatura are propria definiție a adevărului, în lumea pe care o creează. Altfel spus, nu e important dacă povestea este adevărată, cît contează dacă este verosimilă.

Într-o discuție din decembrie 2024, Labatut explică fizicianului Brian Greene:

„Mă interesează momentul în care mintea se rupe. Cînd merge prea departe. Cînd atinge lucruri pe care nu le poate înțelege și începe să se rupă. [...] Scriu despre oameni de știință nu pentru descoperirile lor, ci pentru efectele pe care le-au avut descoperirile respective asupra vieților lor. Cum s-au schimbat, cum au suferit și cum au ajuns la pierderea de sine. [...] Cel mai înspăimîntător lucru nu este bomba, nu este nici inteligența artificială sau ecuațiile, ci mintea care le creează. Acolo este abisul adevărat.”

Într-un fel, chilianul îl reia pe Nietzsche: „cînd te uiți prea mult într-un abis, abisul se va uita și el la tine” (Dincolo de bine și de rău, 1886). Dar, deși tema geniului tulburat e veche și prezentată sub nenumărate forme de autori de-a lungul secolelor, cred că romanele lui Benjamín Labatut au o intensitate aparte. În ele, tema străpunge secolele, cu Ehrenfest, von Neumann și Demis Hassabis, respectiv Haber, Heisenberg și Grothendieck. Transcende și individul (în Proiectul Manhattan), și umanul (în AlphaGo).

Dacă mă gîndesc la prezentul care conține evoluția și urmările descoperirilor despre care am citit, pot să numesc „ficțiune” ceea ce povestește Labatut, cum mă îndeamnă însuși autorul. Însă nu pot să nu o văd ca pe o premoniție; un abis încă departe, dar nu lipsit de forță, de atracție, de ispită.

Mulțumesc pentru lectură! Postările de pe Gradient vor fi mereu disponibile gratuit. Dacă ai aflat ceva util sau ți-a plăcut ce ai citit, poți susține publicația printr-o distribuire, un abonament sau o contribuție singulară.