Ce spui cînd nu știi

Mintea are nevoie de certitudine și de cauzalitate. Vrea nu doar să știe, ci să fie sigură, iar atunci cînd lipsesc informații dintr-o argumentare, adesea și le construiește singură. Confundă corelația cu cauzalitatea, provoacă amintiri false, te pune în situații cînd „poți să juri” că e așa, chiar dacă dovezile lipsesc, ca să nu mai vorbim despre argumente logice. Totul doar ca să nu accepte că pur și simplu nu știe.

Totuși, lumea e plină de necunoscute. Cercetătorii știu că un rezultat nu devine sigur decît după ce a fost validat de comunitatea științifică și publicat. Chiar și atunci, în funcție de domeniu, poți vedea cum informațiile se schimbă, evoluează în timp, pe parcurs ce se adună și mai multe date.

Dar publicul larg, care nu are acces la munca din laboratoare își ia informațiile din surse diverse. Apoi, chiar dacă ar avea acest acces, foarte probabil nu ar înțelege la fel ca un profesionist datele și rezultatele, finale sau parțiale.

Astfel că incertitudinea devine o problemă duală. Cercetătorii își adaptează modul de lucru, iar ceilalți, ne-specialiștii, au sarcina tot mai dificilă de a se informa corect.

Cum adică nu știm?

Incertitudinea ia mai multe forme, iar clasificările au ținut cont criterii diverse. De exemplu, în incertitudinea probabilistică, distribuția statistică este cunoscută, dar, prin însuși faptul că există procente și intervale de încredere, lipsește siguranța. Pentru incertitudinea epistemică, validitatea unor afirmații este pusă la îndoială: nu se știe dacă sînt adevărate.

Epistemologia este o ramură a filosofiei care se ocupă cu modul în care aflăm lucruri, experiența de cunoaștere a unor fapte și adevăruri, care poate să difere de faptele și adevărurile înseși.

În această ultimă privință, a comunicării științei, ca modalitate de transmitere, cunoaștere și înțelegere, jurnaliștii sînt în prim-plan.

Dacă rolul unui jurnalist este să informeze publicul, atunci situațiile care prezintă incertitudine sînt într-o categorie specială. Pe această temă a scris Andrada Fiscutean — jurnalistă de știință și tehnologie cu peste douăzeci de ani de experiență — într-un articol din Revista Transilvania, de unde preiau o parte din informațiile teoretice care urmează.

Cercetătorii germani Lars Günther și Georg Ruhrmann de la Universitatea din Berlin disting trei categorii ale incertitudinii, după modul în care se raportează cei care informează publicul la situațiile incerte: incertitudinea minimalizată, prezentată corect sau maximizată. Jurnalistul înțelege că știința este un proces care urmărește să producă informații certe, dar obiectivul nu poate fi atins de fiecare dată. Așa că poate alege să minimalizeze informațiile lipsă sau cazurile cînd ceea ce se cunoaște nu este suficient de general. La polul opus, ar putea să inducă dubii și ambiguitate chiar și cînd știința este categorică și astfel să contribuie la maximizarea incertitudinii.

Discuția despre comunicarea științei conține dificultăți tehnice imposibil de ignorat. Se poate ca jurnaliștii înșiși să nu aibă informațiile și pregătirea necesare ca să înțeleagă toate subtilitățile rezultatelor științifice. La fel, în situația mai rară cînd un cercetător își asumă rolul de comunicator și vrea să informeze publicul despre rezultatele sale, ar putea să nu aibă abilitățile de comunicare potrivite. Și chiar dacă le-ar avea mai intervin și calitățile receptorilor. Iar aici nu este vorba despre o subapreciere a publicului, ci realitatea cu care lucrează toți cei care urmăresc să vorbească pe înțelesul maselor.

Cu alte cuvinte, spun Günther și Ruhrmann, jurnaliștii ar putea să vorbească deschis și detaliat despre gradul de incertitudine implicat în cercetările despre care relatează dacă ar fi convinși că audiențele înțeleg limbajul științific și interpretează discuția corect. Altfel, nu ar face altceva decît să ridice suspiciuni, dubii și, în general, să crească neîncrederea populară.

Incertitudinea din știință este cunoscută de mai multe decenii (dacă nu secole, mai ales dacă acceptăm că teoria probabilităților se încadrează în această categorie), însă raportarea publicului larg la informații incerte nu este încă la fel de bine studiată.

De aceea, la începutul anilor 1990, a apărut o nouă ramură de cercetare, numită agnotologie, și încadrată în sociologia cunoașterii. Dacă epistemologia studiază mecanismele și metodele cunoașterii, agnotologia se ocupă de rolul ignoranței, al neîncrederii și incertitudinii, uneori incluse în mod intenționat ca să influențeze opinii sau să inducă anumite credințe, eventual cu rol manipulator.

Laboratoare și informare publică

Ca orice meserie și specializare, cercetarea științifică cere ani de studiu și de practică, astfel că nu are cum să fie accesibilă tuturor. Mai mult, nu doar metodele de cercetare, aparatura, ipotezele, testele și concluziile sînt instrumentele de lucru ale profesioniștilor din domeniu, dar înseși metodele de validare sînt interne. Articolele de cercetare sînt verificate prin așa-numitul proces de peer review, prin care cercetători care au o specializare similară cu a celui care propune rezultatele (peers înseamnă colegi) verifică și-și dau aprobarea pentru publicare, moment în care descoperirile devin oficiale, deci corecte.

Populația nu este consultată în niciun fel, căci știința nu este o democrație. Dacă adaugi la asta dificultățile pe care unii cercetători le au în explicarea și prezentarea rezultatelor către public, scad și mai mult șansele ca un cetățean ne-specialist să înțeleagă adevăratul conținut și implicații ale unor rezultate sofisticate. Ceea ce sporește rolul jurnalistului și, mai general, al mediilor de informare.

Numai că între aceste două componente — jurnaliștii și cercetătorii — există diferențe semnificative, documentate detaliat de mai multe rapoarte, precum acesta. Rolul instituțiilor de presă crește, dar în paralel, rețelele sociale, blogurile și alte medii noi de informare („noi” în comparație cu instituția jurnalistică) pot schimba peisajul. Cazul fericit este cînd cercetătorii informează direct publicul, prin postări pe bloguri sau vloguri sau rețele sociale. Dar totodată, ei legitimează astfel de platforme și lasă loc și ne-specialiștilor să transmită mesaje care, cel puțin la prima vedere și pentru publicul care nu vrea să meargă în profunzime, au aceeași greutate.

Mai mult chiar, prin implicarea emoțiilor și prezentarea unui punct de vedere diferit, care „demască” anumite „adevăruri ascunse”, ne-specialiștii transmit mesaje cu un impact mai mare pentru publicul larg.

Avocații faptelor

Poziția și rolul științei și al cercetătorilor într-o societate arată, cumva, paradoxal. Pe de o parte, beneficiarii rezultatelor științifice sînt toți cetățenii și, societatea în ansamblu, dar pe de alta, cei implicați direct în „producție” sînt specialiștii, deci o proporție foarte mică a cetățenilor.

Același lucru e valabil pentru toate specializările, însă problemele privitoare la dezinformare și teorii ale conspirației rar ating domenii în afara științei. Dar interesul public, chiar și cînd este dus către scopuri greșite, arată că astfel de domenii sînt esențiale pentru fiecare cetățean, chiar și cînd scopurile sînt ascunse, imorale sau ilegale.

În anii 1970, francezul Bruno Latour, filosof, sociolog și antropolog, publică un studiu, Viața de laborator. Cartea concentrează concluziile lui Latour, care a colaborat cu sociologul Steve Woolgar, asupra modului în care funcționează cercetarea așa-zisă „în spatele ușilor închise”.

Un articol din The New York Times explică principalele contribuții ale lui Latour din această carte și nu numai. Oamenii de știință au ocupația de a se convinge pe sine și apoi, de a-i convinge și pe ceilalți, colegi și societate. Pentru asta, cercetătorii lasă faptele să vorbească de la sine, în sensul că, atunci cînd mai multe experimente validează aceeași descoperire, procesul funcționează ca adunarea de dovezi pentru descoperirea respectivă, care face un pas important spre a deveni fapt.

Latour introduce și conceptul de „rețea de actori” (adică persoane implicate) din jurul unei cercetări și argumentează că, atunci cînd un cercetător (sau un grup de cercetare, mai general) este conectat cu altele, adică face parte dintr-o rețea mai amplă, atunci descoperirile din grupul sau laboratorul respectiv acumulează mai ușor argumente (în sensul explicat anterior).

Ca exemplu, Latour îl discută pe Louis Pasteur, a cărui muncă a adunat rapid argumente și a devenit un fapt științific validat deoarece chimistul a înțeles că munca lui privitoare la bacterii și microorganisme trebuie pusă într-un context (i.e., rețea) vast, dincolo de medici și asistenți, către fermieri, lucrători în alimentație sau igienă publică. Astfel, știința devine „socială”, dar obține acest statut prin construirea unei rețele speciale, în sensul pe care-l descrie Latour, nu la fel cum funcționează socializarea în general.

Vocabularul incertitudinii

Agnotologia și teoriile lui Latour sînt puncte de pornire pentru un studiu al incertitudinii, atît în știință, cît mai ales în societate. Dezinformarea este o problemă cu care ne confruntăm toți, în mai toate domeniile, dar mai ales în cel științific. Însă de multe ori, o simplă clasificare binară între „factual” și „fals” nu este suficientă sau poate chiar imposibilă.

De aceea, Andrada Fiscutean și Magdalena Roșu, de la Universitatea din București, au colaborat laun articolîn care studiază vocabularul folosit în comunicarea publică și-l clasifică după gradul de incertitudine pe care îl transmite. Ele au analizat în special comunicarea publică din perioada pandemiei de COVID-19, tocmai pentru că, din punct de vedere științific, a venit cu foarte multe necunoscute, atît pentru cercetători, cît și pentru publicul larg.

Articolul lor distinge cuvinte și expresii care transmit o lipsă de cunoștințe sau speculații, ambele fiind reprezentative pentru incertitudine. De exemplu, cuvinte precum „neclar”, „necunoscut”, „posibil”, „oarecum”, „aproximativ” sau expresii ca „din cîte se cunoaște deocamdată”, „poate că”, „posibil să” indică o lipsă de certitudine.

Însă cercetătoarele nu și-au propus să compare compare informația apărută în comunicarea publică cu rezultatele științifice, ci o privire de ansamblu asupra tonului comunicării, în ipoteza (general acceptată) că pandemia de COVID-19 a fost una plină de incertitudini. Cuvintele sus-menționate (și altele, detaliate în articolul lor, unde au lucrat cu surse în engleză, dar o variantă în română este în lucru) au fost folosite ca indicatori de incertitudine, atît în texte științifice, cît și generaliste, iar rezultatele sînt clare.

În textele de interes general, care nu se ocupă cu probleme științifice, gradul de incertitudine a rămas aproximativ constant. Însă în comunicarea publică pe probleme de sănătate și știință, anul 2020 a fost unul de cotitură. Procentul de texte care conțin indicatori de incertitudine a crescut de la 47,5% la 69,2% (pe mostrele analizate, de cîteva sute de publicații), iar după pandemie, în 2023, nivelul s-a păstrat la o valoare similară, de 62,7%.

Creșterea semnificativă a procentului de indicatori de incertitudine arată o mai mare precauție în comunicarea publică, pe care o putem presupune bine-intenționată. Cu alte cuvinte, acele procente în creștere arată că jurnalismul de știință a înțeles și a acceptat că există teme față de care trebuie să se exprime cu prudență, cel puțin.

Dincolo de teoriile care clasifică incertitudinea, cred că fiecare dintre noi trebuie, în primul rînd, să înțelegem rolul specialiștilor, indiferent de domeniu. Totodată, acceptarea incertitudinii este o măsură a maturității și onestității intelectuale.

Accesul liber la informație vine cu pericolul dezinformării pe care îl știm cu toții și care, cel mai probabil, este un simptom al unei probleme mult mai ample, bazată pe scăderea încrederii în autorități și instituții, precum și o dorință de atenție și autonomie a fiecăruia dintre noi. Propunerea mea este claritatea în gîndire, scepticismul și rigoarea, adică exact componente ale metodei științifice.

Mulțumesc pentru lectură! Postările de pe Gradient vor fi mereu disponibile gratuit. Dacă ai aflat ceva util sau ți-a plăcut ce ai citit, poți susține publicația printr-o distribuire, un abonament sau o contribuție singulară. Sau cumpără primul număr al revistei Gradient.